cu milă și durere-adesea rup
poemele ce-mi cresc adânc în trup
poemele de sânge și noroi
cu care pace fac și fac război
și le desprind din mine cu răbdare
cu-o ultimă, amară dezmierdare
și le trimit în țipătul de toamnă
când versul meu nimic nu mai înseamnă
culori visând un auriu năvod
se dau uitării-n drumul spre prăpăd
aș cere (cui?) și timp și îndurare
aș cere drumul meu știut spre mare
și drept de-a-mi vindeca singurătatea
de-a mă-nvăța cu viața și cu moartea
primește tu neliniștile-acestea
și-nvață-mă cum să-mi închei povestea
cu cine să rămân în albul greu
când nu mai am nici cer, nici Dumnezeu
cuminte asfințește-n mine vina
și părul lung mi-l seceră lumina
