prin văzduhul uitării dintre mine și tine
și de-acum nicio toamnă n-o să fie întreagă
iar risipa de frunze nimeni n-o s-o-nțeleagă
ca și cum nu m-ai ști, ca și cum te-am uitat
vom porni disperați către-al iernii regat
să ne fie prea alb, să ne fie prea frig
vei fi om de zăpadă peste care-am să ning
cu tristețea mea veche, cu lumina mea gri
ochii tăi de cărbune poate vor licări
sub atâta zăpadă care cade tăcut
s-or aprinde de dor, doar o clipă și-atât
amintindu-ți c-am fost flacăra unei veri
ce devreme s-a stins în deșertul de ieri
și nici timp n-am avut, nici dorință de-ajuns
tu în minus mi-ai fost iar eu ție în plus
lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
peste noi ce-am ajuns anotimpuri străine
