Voi pleca iar, o vreme. E lumina prea grea și se scutură-n mine candelabre de nea, trec cireșii cuminți să adoarmă tristeți și să-mpartă cu noi amărui dimineți.
Și ți-e umbră adesea și în mine mai stai ca mirarea adâncă prinsă-n ierburi de rai iar culorile toamnei -cifrul nostru secret- mai amestecă vise într-un vechi creuzet.
Vin câmpiile-n noi cu neliniști de iezi, pe-un pariu cu uitarea, vinovat, ai să pierzi tăinuite duminici sub potopul de stele și pe tine, acel din poemele mele.
Rătăcind prin țărână, flori asprite de soare vor străbate, desculțe, vechiul drum către mare... Nu-i așa că-i prea mult? Nu-i așa că-i târziu? Voi pleca iar, o vreme, prin tăceri să te scriu .
Și orașele au, implacabil, destine - țipătoare castele, adormite ruine... Cabotină și rece lumea trece prin ele, colorând cu iluzii berării, cafenele...
Și ne soarbe iar griul monoton și perfid. Îți mai caut mirosul adâncit într-un rid și-n tranvaiul 50 ruginind în depou. Mărunțișul de vise înverzește din nou!
Ce oraș mă mai știe? Ce oraș te mai are? Ce absurde orgolii mai avem la păstrare? Mai e lumea aceeași? E iubirea la fel? Va veni iarăși toamna - frunze, noi și ...măcel!
Și nu-ți mai scriu...doar pe zăpezi nebune întoarse-n cer, după ce răni ne-au fost, să-și caute albastrul lor nerost când nicăieri nu-i locul lor în lume.
Pe tine, azi, cu cine să te-adune uimirea - plug prin versuri de duzină? Naivă- eu, tu- fără nicio vină rostogolim prin timp iubiri postume.
Și nu-ți mai scriu...Din flori spre rădăcină neliniștile,-n trupuri amărui, silabisesc tristeți cu ochi căprui, zbătăndu-se-ntre umbră și lumină.
Cum e să fii mereu al nimănui? Când adormite-s muzicile-n fluturi și albele duminici ard săruturi, ce mult aș vrea să scriu! Și nu am cui.
Regele meu de lacrimă și zâmbet, închis în disperarea unui cântec - păreri de rău în noi și peste noi, porți chip de vânt, port chipul unei ploi. Regele meu de apă și de foc, ne-a mai rămas o brumă de noroc - eu la un capăt, tu la celălalt și între noi un dor stingher și-nalt. Regele meu de umbră și lumină, un țipăt sunt, din frunze-n rădăcină. Îți stă în dreapta o regină albă, destinul tău i s-a topit în palmă. Regele meu de viață și de moarte, tristeți și fericiri cine le-mparte? Și doar atât, când cade câte-o stea, fă-mă să cred că sunt regina ta!
Mușcând din carnea unui măr domnesc, pe mâna ta înfășurând brățară, prin porii clipei, alb, să izbucnesc, să beau din ceaiul tău cu scorțișoară. Apoi să-ți scriu pe geamul dinspre seară cu fluturii muiați într-o cerneală de vin, de miere și-abur îngeresc.
În rochii lungi de iarbă și beteală să umble iar prin noi singurătăți, mirându-se, a nu știu câta oară, cum ne-mpărțim în două jumătăți. Tu ai să vrei trecutul să le-arăți, eu am să mă prefac că nu îmi pasă - blazări și repetabila greșeală.
Kadare să-mi răsară dintre cărți c-un ,,spulberat aprilie,, în casă și să fugim de noi în lumea mare- orașul e-o capcană monstruoasă! Ah, ceaiul tău a fost de anghinare! Aș fi chemat poeții toți la masă să pună cruci comorilor pe hărți și unui joc cu două jumătăți!
(foto internet) De-ajuns îmi ești tu, de ajuns până azi și-ascunsă-n zăpadă pădurea de brazi, inelul pe deget grăbind răsăritul, lumina ce-și trece prin mine cuțitul. Strivită pe pleoape, de-ajuns răsuflarea, prin sânge gonind, sălbatică, marea, și mâna prin păr, și pasul prin iarbă, și eu jumătate și ție întreagă. De-ajuns vinovată, iertată de-ajuns, pândind orologii cu timpul necurs și păsări ce-n sud au uitat să mai plece, poemul acesta cu sufletul rece. De-ajuns întristarea ce-n mine mai suie, fereastra spre cer visând o gutuie... Să-ți fiu, să nu-ți fiu dintre toate de-ajuns? O dată în minus, o dată în plus... Nu e timp de-ntrebări, nu e loc de răspuns.
a nins aproape-albastru prin gene de uimire și ți-am arat cu visul livada cu tristețe, tot mai adânc, în suflet, de-atâta frumusețe se vălurea omătul prin florile de mire.
și ca o depărtare ce gustul nu ți-l știe, prin arabescuri puse-n ferestre fără rost, am căutat, speriată, în tine adăpost și-n frigul ce te scrie-n duminici de hârtie.
bezmetică, zăpada ți se-arunca în brațe, de-atâta-mbrățișare uitai să mai respiri și mă topeai în iarna atâtor năluciri și-ți picuram la streșini, de dor, spre dimineață. ..................................................................... a nins aproape-albastru, cu toată disperarea, și ți-am uitat și gustul și-ntreagă depărtarea!
miercuri, 18 ianuarie 2012
Drumul spre casă nu mai are plopi, e vremea tăietorilor de lemne, zăpezi uitate-n ceruri ne fac semne dar nu ne mai coboară peste ochi. Drumul spre casă e uitat de cerbi, pădurea e călcată în picioare- sălbatică, nebună vânătoare până în sufletul fragilei ierbi.
Drumul spre casă-i fără de fântâni, noi, călători străini învinși de sete, gonim printr-un pustiu, fără regrete, -morgană lume murdărind minuni.
Drumul spre casă nu mai e ca ieri, tot mai departe-i cerul de pământ, cu plopi, cu cerbi, îl mai străbat în gând prin ierbile țâșnind în primăveri, cu toată setea-n lacrimi coborând, cu proaspete zăpezi-sfinte poveri...
duminică, 15 ianuarie 2012
(foto internet) Și voiam să-ți spun, iubite, ce a mai rămas din noi dacă plopii verii noastre sunt azi fără soț și goi. Și voiam să-ți trec prin gene flori de tei și de noroc, dar ce vară e aceasta unde noi nu avem loc? Și voiam să-nfior lacul cu al mâinii tremurat, fără trestii, fără nuferi nu-i un lac adevărat. Și voiam să-ți spun cu teamă, cu speranță: o, rămâi! Floarea ta atât de-albastră astăzi e a nimănui... Și voiam să-ți spun, iubite, astăzi fără soț sunt toate, nu mai sunt de mult luceferi și nici veri adevărate.
miercuri, 11 ianuarie 2012
dacă ți s-ar face ieri, dimineață de ți-ar fi, ai mai trece, alb la suflet, printr-un câmp cu păpădii? dacă ți s-ar face astăzi, dacă ziuă ți s-ar face, în a mâiniirugăciune ce durere ai întoarce? dacă ți s-ar face mâine, dacă ți s-ar face noapte, prin căderea cărei stele m-ai înfrigura de moarte? dacă toate ți s-ar face, dacă ți s-ar face timp, cui m-ai vinde? cu ce suflet? ce și cât ai cere-n schimb?
joi, 5 ianuarie 2012
și-or să te ningă îngerii pe umeri în căutarea zorilor de zi când ochii tăi vor coborî în mine și frig, și țipăt îmi vor îmblânzi.
ai să-mi arăți iar drumul spre uitare și viscolul încolăcit în plopi, în albul crud, de ghilotină-nvinsă, ca-ntr-un coșmar adânc ai să mă-ngropi.
de tine-aproape doar din întâmplare, cât să mă pot de toate vindeca, în palma iernii-am să-ți citesc destinul, spre nicăieri să nu mai poți pleca.
va mirosi a ger și-a mere coapte, ne vom uita cu fiecare zi, fantasmele vor luneca pe sănii și primăveri nicicând nu vor mai fi.
amestecați în fluturi de răcoare ne vom sfârși, cuminți, într-o ninsoare.
nimic din jur nu seamănă cu tine, degeaba caut chipul tău în toate, e-un fel de liniște ciudată-n lucruri și-n mine-o spaimă de singurătate.
nimic nu-ți poate repeta făptura deși ceva din tine e în toate iar căutarea asta fără margini e-un joc nebun de jucării stricate.
nimic din ce ating nu e ca tine, pe gură-mi cresc doar florile de gheață, lumina cade altfel pe cuvinte- un rest abia visând o dimineață.
doar eu te știu, doar eu te mai țin minte, nimic din jur nu seamănă cu tine, am să te-nvăț, cândva, pe dinafară și-am să te-nchid într-un destin cu mine!
