Se năruie în frunze icoanele de verde
și umbrele, ca lacrimi, pe ziduri se preling.
Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde
și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

Risipă de culoare și noi - risipitorii
de timp și de lumina prin care am vâslit,
golind potirul sorții în jocul întâmplării,
nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,
de-acum or să colinde prin noi singurătăți.
Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,
triști, vom străbate frigul - străine jumătăți.

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,
cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,
îngenunchind sub ghețuri, pe buze cu-al tău nume,
să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.

Și verzilor icoane din frunzele de ieri
le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
prin văzduhul uitării dintre mine și tine
și de-acum nicio toamnă n-o să fie întreagă
iar risipa de frunze nimeni n-o s-o-nțeleagă

ca și cum nu m-ai ști, ca și cum te-am uitat
vom porni disperați către-al iernii regat
să ne fie prea alb, să ne fie prea frig
vei fi om de zăpadă peste care-am să ning

cu tristețea mea veche, cu lumina mea gri
ochii tăi de cărbune poate vor licări
sub atâta zăpadă care cade tăcut
s-or aprinde de dor, doar o clipă și-atât

amintindu-ți c-am fost flacăra unei veri
ce devreme s-a stins în deșertul de ieri
și nici timp n-am avut, nici dorință de-ajuns
tu în minus mi-ai fost iar eu ție în plus

lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
peste noi ce-am ajuns anotimpuri străine

Și crește iarna între noi, străină,
acoperind cărările cu frig
și nu știu pe ce nume să te strig,
să limpezești a cerului retină

în care păsări mor fără vreo vină.
Atinși de îngeri jefuiți de nimb
(ce sufletul abia ni-l mai ating),
strivim în zboruri resturi de lumină.

Tăcere, cade ultima cortină
pe albul imperfect în care ning
iluzii tremurând sub ghilotină.
Prinsă în corzi iubirea - o rutină

agonizează pe-al tristeții ring...
Ce ierni fără zăpezi or să mai vină!

și dacă

nu ninge, iubire, doar cețuri
ne-nvăluie umbrele reci
și lumea-n perfide înghețuri
închide lumina pe veci

am mâinile sloiuri nătânge
ce rostul demult și-au uitat
prin ele doar frigul mai curge
cu zvâcnete-n albul sărat

și cui să-i mai cerem ninsoare
prin brazii cu vârfuri de stea
stă inima-n crudă strânsoare
și nici mângâierea n-o vrea

noi unul spre altul prin pâclă
bezmetici și tot mai nebuni
deși chiar  nimic nu se-ntâmplă
mai credem și-acum în minuni

dar dacă-ndurare nu este
și iarna să ningă nu știe
vom trece noi doi în poveste
schimbați în zăpadă-argintie 

când drumul prăpăstii își sapă
și sănii se pierd în neștire
e ultima iarnă, și dacă,
doar noi o să ningem, iubire