Se năruie în frunze icoanele de verde
și umbrele, ca lacrimi, pe ziduri se preling.
Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde
și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

Risipă de culoare și noi - risipitorii
de timp și de lumina prin care am vâslit,
golind potirul sorții în jocul întâmplării,
nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,
de-acum or să colinde prin noi singurătăți.
Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,
triști, vom străbate frigul - străine jumătăți.

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,
cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,
îngenunchind sub ghețuri, pe buze cu-al tău nume,
să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.

Și verzilor icoane din frunzele de ieri
le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.