încă

Nimic nu am! Nimicul e prea mult
și-i prea puțin ce nici n-a fost să fie.
Zăpezile, ce-n toate ne-au crescut,
miros a-nsingurare timpurie.


Se face iar duminică în mine,
de prea demult așa nu mi-a mai fost
și nu știu cum să te citesc mai bine
și să te-nvăț mai bine pe de rost.

Ne-or năpădi culorile deodată -
un azi va crește dintr-un rest de ieri,
cu mâna ta, de toate vinovată,
iar vei deschide-n mine primăveri.

Mi-e bine-așa, mi-aproape ca o moarte...
De-atâta dor în tine-am să-nfloresc
un câmp cu păpădii dintr-un departe
ce-abia-l mai știu dar încă îl...

duminici albe

Și nu-ți mai scriu...doar pe zăpezi nebune
întoarse-n cer, după ce răni ne-au fost,
să-și caute albastrul lor nerost
când nicăieri nu-i locul lor în lume.

Pe tine, azi, cu cine să te-adune
uimirea - plug prin versuri de duzină?
Naivă- eu, tu- fără nicio vină
rostogolim prin timp iubiri postume.

Și nu-ți mai scriu...Din flori spre rădăcină
neliniștile,-n trupuri amărui,
silabisesc tristeți cu ochi căprui,
zbătăndu-se-ntre umbră și lumină.

Cum e să fii mereu al nimănui?
Când  adormite-s muzicile-n fluturi
și albele duminici ard săruturi,
ce mult aș vrea să scriu! Și nu am cui.

trup de ploi

Purtam în brațe trupul gol al ploii,
aproape că mă desfrunzeam în vis
și-n dimineți, adulmecând primejdii,
cu trupul ploii-n cântec m-am închis.


Și se făcea lumină peste ierburi,
în ochii tăi căpruiul mai curat,
ardeam și mângâiam fără cuvinte
un trup de ploi și dor înlăcrimat.


Mi-era prea toamnă, prea înstrăinare,
povara ploii m-asfințea încet,
când te strigam pe suflet și pe nume
cocorii toți mi se zbăteau în piept.


Iar pe rugina frunzelor pierdute
am așezat amarul trup de ploi
și s-a făcut, deodată, frig și ceață
și iarna a căzut  între noi doi.

Regele meu...

Regele meu de lacrimă și zâmbet,
închis în disperarea unui cântec -
păreri de rău în noi și peste noi,
porți chip de vânt, port chipul unei ploi.

Regele meu de apă și de foc,
ne-a mai rămas o brumă de noroc -
eu la un capăt, tu la celălalt
și între noi un dor stingher și-nalt.

Regele meu de umbră și lumină,
un țipăt sunt, din frunze-n rădăcină.
Îți stă în dreapta o regină albă,
destinul tău i s-a topit în palmă.

Regele meu de viață și de moarte,
tristeți și fericiri cine le-mparte?
Și doar atât, când cade câte-o stea,
fă-mă să cred că sunt regina ta!

joc

Mușcând din carnea unui măr domnesc,
pe mâna ta înfășurând brățară,
prin porii clipei, alb, să izbucnesc,
să beau din ceaiul tău cu scorțișoară.
Apoi să-ți scriu pe geamul dinspre seară
cu fluturii muiați într-o cerneală
de vin, de miere și-abur îngeresc.

În rochii lungi de iarbă și beteală
să umble iar prin noi singurătăți,
mirându-se, a nu știu câta oară,
cum ne-mpărțim în două jumătăți.
Tu ai să vrei trecutul să le-arăți,
eu am să mă prefac  că nu îmi pasă -
blazări și repetabila greșeală.


Kadare să-mi răsară dintre cărți 
c-un ,,spulberat aprilie,, în casă
și să fugim de noi  în lumea mare-
orașul e-o capcană monstruoasă!
Ah, ceaiul tău a fost de anghinare!
Aș fi chemat poeții toți la masă
să pună cruci comorilor pe hărți
și unui joc cu două jumătăți!

de-ajuns

(foto internet)
De-ajuns îmi ești tu, de ajuns până azi
și-ascunsă-n zăpadă pădurea de brazi,
inelul pe deget grăbind răsăritul,
lumina ce-și trece prin mine cuțitul.

Strivită pe pleoape, de-ajuns răsuflarea,
prin sânge gonind, sălbatică, marea,
și mâna prin păr, și pasul prin iarbă,
și eu jumătate și ție întreagă.

De-ajuns vinovată, iertată de-ajuns,
pândind orologii cu timpul necurs
și păsări ce-n sud au uitat să mai plece,
poemul acesta cu sufletul rece.

De-ajuns întristarea ce-n mine mai suie,
fereastra spre cer visând o gutuie...
Să-ți fiu, să nu-ți fiu dintre toate de-ajuns?
O dată în minus, o dată în plus...
Nu e timp de-ntrebări, nu e loc de răspuns.