marți, 25 noiembrie 2014











 
Se năruie în frunze icoanele de verde
și umbrele, ca lacrimi, pe ziduri se preling.
Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde
și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

Risipă de culoare și noi - risipitorii
de timp și de lumina prin care am vâslit,
golind potirul sorții în jocul întâmplării,
nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,
de-acum or să colinde prin noi singurătăți.
Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,
triști, vom străbate frigul - străine jumătăți.

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,
cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,
îngenunchind sub ghețuri, pe buze cu-al tău nume,
să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.

Și verzilor icoane din frunzele de ieri
le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

duminică, 21 septembrie 2014


lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
prin văzduhul uitării dintre mine și tine
și de-acum nicio toamnă n-o să fie întreagă
iar risipa de frunze nimeni n-o s-o-nțeleagă

ca și cum nu m-ai ști, ca și cum te-am uitat
vom porni disperați către-al iernii regat
să ne fie prea alb, să ne fie prea frig
vei fi om de zăpadă peste care-am să ning

cu tristețea mea veche, cu lumina mea gri
ochii tăi de cărbune poate vor licări
sub atâta zăpadă care cade tăcut
s-or aprinde de dor, doar o clipă și-atât

amintindu-ți c-am fost flacăra unei veri
ce devreme s-a stins în deșertul de ieri
și nici timp n-am avut, nici dorință de-ajuns
tu în minus mi-ai fost iar eu ție în plus

lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
peste noi ce-am ajuns anotimpuri străine