încearcănă-mă, toamnă, cu brume înstelate,
sub ochii mei de-o vreme n-a mai crescut nimic,
făptura ta fragilă, de galben borangic,
a răscolit în mine neliniștile toate.

încearcănă-mă, toamnă, cu umbrele, cu ceața,
pe mâini nemângâiate curând vor sta ninsori,
cărările tristeții cu ce-ai să le măsori
când, crudă,-n alb de zahăr, va trece dimineața?

încearcănă-mă, toamnă, cu ochii lui, cu frunze,
prin tulburate ape coboară-mă în iarnă,
în mine frigul dulce tot cerul să-și aștearnă,
vânzându-mă luminii să-i înfloresc pe buze.

încearcănă-mă, toamnă... e timpul o părere,
sunt omul de zăpadă uitat  într-o poveste,
rătăcitor sub gerul închiselor ferestre,
cu mâini nemângâiate, țipând într-o tăcere!

cum îți așterne cețuri la picioare
acest noiembrie stingher și trist
și-și picură melancolia gravă
pe un pian îndrăgostit de liszt!

duminica-și mai caută cuvinte
să te înduplece să mai rămâi,
se rup din mine frunze și se roagă
să-ți fie așternut și căpătâi.

ca-ntr-un descântec,ca-ntr-o albă vrajă
te caută prin toate ochii mei
iar tu,închis în cearcănele toamnei,
înveți să faci din lacrimi porumbei.

privește-l pe noiembrie în față,
nu-l întreba de ce-i stingher și trist,
cu degete de crizanteme albe
va mângâia tăcerile lui liszt!

se-apropie decembrie, iubite,
și tot mai mare-i umbra dintre noi,
ne-a desfrunzit de fericire toamna
și-a pus însingurare-n amândoi.

se-apropie zăpezile și frigul
și tu n-ai să fii să le primești,
eu cu ce suflet am să-i dărui iernii
poemele din care-ai să lipsești?

se-apropie preadalbele colinde
și sărbători cu chipuri de lumină.
cu cine-am să închin paharul clipei
când anul nou pe lume o să vină?

se-apropie o iarnă nesfârșită,
cu zurgălăi și proaspete omături,
îți las deschise porțile spre mâine-
alb nesfârșit și  pașii noștri-alături.

Lied vechi de dragoste - ...

la unu  să te mire fărâma de iubire
ce-ți taie sticla unui vis.
la doi  să crească iarbă peste lumina-ntreagă
și cerul să îl uiți deschis.
la trei  să înfrunzească făptura ta lumească,
să-ți crească aripi în cuvânt.
la patru să te-apropii  și să foșnească plopii
pe-nfrigurările din gând.
la cinci să-ți fie bine, să-ți amintești de mine
și-n seci acorduri să mă scrii.
la șase să te doară povara mea amară,
în dreptul inimii să-mi vii.
la șapte, dintr-odată, să-mi simți iubirea toată,
ca un sisif să te supui.
la opt să nu-ți mai pese că suntem o poveste,
să-mi bați în palme primul cui.
la nouă,-nfrânt de toate, să mă trimiți spre moarte
și să mă vinzi pe trei arginți.
la zece să te bucuri că mai există ruguri
și să înveți grăbit să minți.
eu să îți torn în sânge suflarea unui înger,
să poți atinge cerul într-o zi.
tu să mă ștergi din toate, să-ți fiu doar semn de carte
și să nu te mai pot iubi!
și, numărând întruna, să mi se piardă urma...
și-un zero ultim va veni!

invazie de bărci pe-oricare mare,
pentru pirați n-a mai rămas vreun loc,
desigur, fără niciun echivoc,
călătorim străini și la-ntâmplare.

și iar îmi pare totul ireal,
abdic de la oricare fericire,
făptura ta e doar o-nchipuire
pe care o pândesc în orice val?

sunt lunetiști în oricare secundă
și-or să mă prade când n-am să m-aștept:
-mâinile sus! și inima din piept
ai s-o privești, inert, cum se scufundă.

un rictus ți se va lipi de-obraz
când vor începe ploile de stele
și urma mea din tine or s-o spele,
pierzându-mă, talaz după talaz. 
oprindu-se-n tristețea unei vele
va scrie vântu-amețitor tangaj.

aproape că mi-e teamă când știu că ai să vii
și-mi caut în oglindă un chip cât mai firesc
dar tremură lumina și aerul în preajmă
și-n loc să mă adun, mai mult mă risipesc.

te-ascunde frigul lumii în ochiul lui sticlos
și mâna mea te plânge topind zăpezi în jur.
când vor veni duminici curate am s-aștept
mătasea unui cântec să cadă împrejur.

se-aud venind cu tine căruțele cu flori
și-mi par devreme toate și toate-așa târzii.
vezi, tremură-n oglindă un chip necunoscut...
aproape că mi-e teamă când știu că ai să vii.

La mulți ani, Victor!

în alb

nu mai crește nimic între noi
și zăpezile uită să cadă,
inutilă-i lumina din ploi,
mâna mea se dezvăță să ardă.
minutarele mătură ore,
boreale, cuvintele-ngheață,
reci neliniști, prin aer sonore,
ni se-aruncă, bezmetice,-n față.
mai ai rost? mai am rost? până unde
se întinde regatul de frig?
plânge-mi ochii și nu îmi răspunde,
doar privește-mă-n albul ce-l ning.

timp voi avea ca să le fac pe toate:
să te iubesc și să te uit apoi
pe drumul de la rouă la noroi,
spre dulcea și nevinovata moarte.

și dinspre mine, păsări migratoare
se vor roti prin raiuri mult mai calde,
tăcute ploi uimirea or să-ți scalde
și te vor vindeca de întristare.

dar unde ești? lumina se destramă,
iarba sub brumă s-a uscat de mult
și teamă mi-e că nici nu m-ai văzut.
ce timp grăbit și ce iubire oarbă!

Victor Socaciu - Ochii iubirii

Adrian Paunescu - Mi e frig de frigul

Fereastră

Am trecut pe stradă fără de nădejde

Şi în ochi ninsoarea scânteia,

Biciuit de viscol sufeream câineşte

Şi-am văzut lumină la fereastra ta.

Şi-aş fi vrut desigur şi să-ţi fie bine.

Şi-aş fi vrut desigur şi să-ţi fie rău,

Ştiu că la veioză mă citeai pe mine

Ca să descifrezi destinul tău.

Tu, plângând în casă, eu - plângând afară,

Sanctităţi de lacrimă eram,

Dacă-aş fi ştiut c-o să te doară

Îţi dădeam c-un bulgăre în geam.

Ce mai faci, iubito? Ce mai zici de toate?

Nu-i aşa că rezistăm frumos,

Conservând orgoliu şi singurătate

Tu, la geam cu lampă, eu, în geruri, jos?

Mai coboară totuşi de lângă fereastră

S-o pornim prin viscole înot,

Şi să ne-amintim iubirea noastră

Şi că poate n-am murit de tot.

primește toamna-n partea ta de lume

chiar dacă nu va ști să ne adune.

aceeași toamnă, noi doi însă alții:

străinii, ne-nțeleșii, vinovații...

grădini uscate după brume țipă,

bezmetică te pierd cu orice clipă,

de-aici până la tine năluciri

și-o toamnă vânătoare de iubiri.

umblă prin mine lacrima și marea,

egale-apropierea, depărtarea...

ai drept la toamnă. dreptul meu ești tu,

străin, neînțeles, un fel de "nu".

e-o toamnă fără toamnă, cu înfloriri nebune
predâdu-se-n tăcere tăișului de brume.
rămase-n veri, captive, n-or să mai vină ploi,
n-or să mai răscolească neliniștea din noi.
măcel de galben moale în oricare privire
și cerul tras pe umeri-albastră amăgire...
și te respir cu teamă, c-un tremur nefiresc,
în toamna fără toamnă să nu te desfrunzesc.