Și crește iarna între noi, străină,
acoperind cărările cu frig
și nu știu pe ce nume să te strig,
să limpezești a cerului retină

în care păsări mor fără vreo vină.
Atinși de îngeri jefuiți de nimb
(ce sufletul abia ni-l mai ating),
strivim în zboruri resturi de lumină.

Tăcere, cade ultima cortină
pe albul imperfect în care ning
iluzii tremurând sub ghilotină.
Prinsă în corzi iubirea - o rutină

agonizează pe-al tristeții ring...
Ce ierni fără zăpezi or să mai vină!