Drumul spre casă nu mai are plopi,
e vremea tăietorilor de lemne,
zăpezi uitate-n ceruri ne fac semne
dar nu ne mai coboară peste ochi.
Drumul spre casă e uitat de cerbi,
pădurea e călcată în picioare-
sălbatică, nebună vânătoare
până în sufletul fragilei ierbi.
Drumul spre casă-i fără de fântâni,
noi, călători străini învinși de sete,
gonim printr-un pustiu, fără regrete,
-morgană lume murdărind minuni.
Drumul spre casă nu mai e ca ieri,
tot mai departe-i cerul de pământ,
cu plopi, cu cerbi, îl mai străbat în gând
prin ierbile țâșnind în primăveri,
cu toată setea-n lacrimi coborând,
cu proaspete zăpezi-sfinte poveri...
4 comentarii:
Triste-amanari, atat avem acum,
nimic din ce-am iubit n-a mai ramas,
in departari padurea fara glas
si noi straini tot ratacind pe-un drum
ce nu mai duce astazi nicaieri,
ci doar spre-amintirea unui ieri...
@ Mircea,
Suntem prea vinovați de neninsoare,
de anotimpuri care-și uită rostul,
iubirea-n noi își caută-adăpostul
dar o gonim cu orice respirare...
Drumul spre casă-i doar îndurerare.
Spre casa mea zăpezile-au pornit
să-şi irosească zilele din viaţă
şi-n curtea mea acum a-ntinerit
o amintire risipită-n albă ceaţă...
Elena mea, cărările se primenesc...
@ Anna mea,
De floare-ți sunt zăpezile spre casă-
reci iasomii ce umerii ți-i știu,
muguri de ger ce-n inimă îți lasă
păduri înveșmântate-n argintiu.
(mi-e de zăpadă mâna când îți scriu)
Trimiteți un comentariu