Și crește iarna între noi, străină,
acoperind cărările cu frig
și nu știu pe ce nume să te strig,
să limpezești a cerului retină
în care păsări mor fără vreo vină.
Atinși de îngeri jefuiți de nimb
(ce sufletul abia ni-l mai ating),
strivim în zboruri resturi de lumină.
Tăcere, cade ultima cortină
pe albul imperfect în care ning
iluzii tremurând sub ghilotină.
Prinsă în corzi iubirea - o rutină
agonizează pe-al tristeții ring...
Ce ierni fără zăpezi or să mai vină!
2 comentarii:
Nu ma striga eu sunt plecat aiurea,
prin alte ierni sa mai gasesc popas,
n-as auzi chiar daca l-al tau glas
de-atata dor mi-ar inverzi padurea.
Mai tremura in nopti fara hodina,
in mine doar copacii desfrunziti
si printre ceturi albe, obositi,
nu mai asteapta inspre zi lumina.
Iar intre noi, cei vesnic prigoniti,
mereu o iarna, ca o mare vina !
Gand bun Elena !
@ Mircea
Veni-vor anotimpuri fără nume
când ochii-și vor înfrânge-nlăcrimarea
și tot mai rece, aspră, depărtarea
va pune între noi un drum de brume.
Și nu vom ști cine a fost de vină
că viața a ajuns doar o ruină!
Trimiteți un comentariu