Vezi, teiul dă semne de toamnă,
lumina în el s-a mutat
cu spaima ei de zăpadă, 
cu sufletul ei întristat

de tot ce-a rămas doar poveste,
de câte-ntâmplate n-au fost,
își numără orele-n grabă,
își caută-n frunze-adăpost...

Ai milă de-atâta sclipire,
de-atâta risipă de cer
și n-o-ngenunchia prea devreme,
luminii nu-i fi temnicer!

Port urmele aspre de vară
și marea sub umărul stâng,
gonește-mă-n toamna ce vine
cu struguri și mere în pârg!

Iar teiul cel plin de lumină,
cum noi de iubire am fost,
nebun va urca pân' la stele,
sfârșindu-și amarul lui rost.

Cu inimi de frunze și noi
vom trece prin toamnă, apoi...