Voi pleca iar, o vreme. E lumina prea grea
și se scutură-n mine candelabre de nea,
trec cireșii cuminți să adoarmă tristeți
și să-mpartă cu noi amărui dimineți.
Și ți-e umbră adesea și în mine mai stai
ca mirarea adâncă prinsă-n ierburi de rai
iar culorile toamnei -cifrul nostru secret-
mai amestecă vise într-un vechi creuzet.
Vin câmpiile-n noi cu neliniști de iezi,
pe-un pariu cu uitarea, vinovat, ai să pierzi
tăinuite duminici sub potopul de stele
și pe tine, acel din poemele mele.
Rătăcind prin țărână, flori asprite de soare
vor străbate, desculțe, vechiul drum către mare...
Nu-i așa că-i prea mult? Nu-i așa că-i târziu?
Voi pleca iar, o vreme, prin tăceri să te scriu .
