Se năruie în frunze icoanele de verde
și umbrele, ca lacrimi, pe ziduri se preling.
Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde
și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?
Risipă de culoare și noi - risipitorii
de timp și de lumina prin care am vâslit,
golind potirul sorții în jocul întâmplării,
nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.
Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,
de-acum or să colinde prin noi singurătăți.
Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,
triști, vom străbate frigul - străine jumătăți.
De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,
cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,
îngenunchind sub ghețuri, pe buze cu-al tău nume,
să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.
Și verzilor icoane din frunzele de ieri
le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.
3 comentarii:
vom re'nfrunzi in primavara sau poate-n alta viata
vom scoate la lumina de sub gheturi noi izvoare
din apa lor culege-vom in fiecare dimineata
albastrul cerului pierdut in toamna si uitare...
Drag, Elena, de versul tau, mereu!
@ Draga mea,
semn de mulțumire...
Si sfinti pierduti in bezna bisericilor mute
isi plang destinul tragic de-a fi uitati pe veci
cand nimeni nu mai vine cu frica sa-i sarute,
pictati pentru vecie pe zidurile reci.
Ce-ar mai putea o toamna sa schimbe azi in bine
s-aduca in lumina farama de-adevar,
cand iarna e stapana in tine si in mine
si doar o amintire sunt florile de mar.
Ne arde neputinta de-a fi un zbor spre soare
strainelor vecernii partasi nu le vom fi,
colinda noastra-i numai suspinul care doare
si zbuciumul uitarii atunci cand vom pieri.
De mi-ai fi fost prin vremuri, tu toamna absoluta
nici desfrunzirea trista nu m-ar fi ravasit,
din descarnatii arbori mi-as fi creat redute
si inapoi in iarna nu am mai fi venit.
Dar fiindca toate astea sunt simple amagiri
ne daruim de-a pururi eternei nenuntiri…
Trimiteți un comentariu