marți, 25 noiembrie 2014











 
Se năruie în frunze icoanele de verde
și umbrele, ca lacrimi, pe ziduri se preling.
Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde
și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

Risipă de culoare și noi - risipitorii
de timp și de lumina prin care am vâslit,
golind potirul sorții în jocul întâmplării,
nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,
de-acum or să colinde prin noi singurătăți.
Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,
triști, vom străbate frigul - străine jumătăți.

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,
cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,
îngenunchind sub ghețuri, pe buze cu-al tău nume,
să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.

Și verzilor icoane din frunzele de ieri
le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

3 comentarii:

Anonim spunea...

vom re'nfrunzi in primavara sau poate-n alta viata
vom scoate la lumina de sub gheturi noi izvoare
din apa lor culege-vom in fiecare dimineata
albastrul cerului pierdut in toamna si uitare...

Drag, Elena, de versul tau, mereu!

elena chiriac spunea...

@ Draga mea,

semn de mulțumire...

Mircea spunea...

Si sfinti pierduti in bezna bisericilor mute
isi plang destinul tragic de-a fi uitati pe veci
cand nimeni nu mai vine cu frica sa-i sarute,
pictati pentru vecie pe zidurile reci.

Ce-ar mai putea o toamna sa schimbe azi in bine
s-aduca in lumina farama de-adevar,
cand iarna e stapana in tine si in mine
si doar o amintire sunt florile de mar.

Ne arde neputinta de-a fi un zbor spre soare
strainelor vecernii partasi nu le vom fi,
colinda noastra-i numai suspinul care doare
si zbuciumul uitarii atunci cand vom pieri.

De mi-ai fi fost prin vremuri, tu toamna absoluta
nici desfrunzirea trista nu m-ar fi ravasit,
din descarnatii arbori mi-as fi creat redute
si inapoi in iarna nu am mai fi venit.

Dar fiindca toate astea sunt simple amagiri
ne daruim de-a pururi eternei nenuntiri…