rest

am ars de-ajuns, e vara pe sfârșite
se arcuiesc culorile spre frig
doar în închipuire-am să te-ating
prin brume de lumină obosite

își taie drum iar liniștea uitării
prin carnea mirosind a rai și-a mere
iar mâna mea avară te mai cere
nedreptei judecăți a depărtării

dar înainte-i cea din urmă toamnă
cămăși de forță ne-or salva de noi
și vom pieri când lacrima e-n toi
și ceru-n iarbă stelele-și răstoarnă 


am ars prea mult, cât pentr-o-ntreagă lume
și am ajuns doar restul unor brume

seceriș

  
cu milă și durere-adesea rup
poemele ce-mi cresc adânc în trup
poemele de sânge și noroi
cu care pace fac și fac război

și le desprind din mine cu răbdare
cu-o ultimă, amară dezmierdare
și le trimit în țipătul de toamnă
când versul meu nimic nu mai înseamnă

culori visând un auriu năvod
se dau uitării-n drumul spre prăpăd
aș cere (cui?) și timp și îndurare
aș cere drumul meu știut spre mare

și drept de-a-mi vindeca singurătatea
de-a mă-nvăța cu viața și cu moartea
primește tu neliniștile-acestea
și-nvață-mă cum să-mi închei povestea

cu cine să rămân în albul greu
când nu mai am nici cer, nici Dumnezeu 
cuminte asfințește-n mine vina
și părul lung mi-l seceră lumina