nu ți-am mai scris de-o vreme- e semn de vindecare
din resturi reci de nimburi fac îngerii o stea 
cu care să colinde prin întristarea mea
ademenind zăpada spre-a liniștii uitare

se scutură  de chiciuri duminicile toate
ne trec prin gene fluturi din rătăcite veri
când drumurile sorții ne duc spre nicăieri
ne împărțim în grabă luminii vinovate

mă limpezesc de tine ca lacrima de sare
adulmecând primejdii prin ceața unui vis
mă tot rotesc bezmetic în cercul meu închis
și nicio-nchipuire în mine nu mai doare

în brazii fără umbre  se-anină ceruri albe
cu tine orice taină tot mai adâncă-mi pare
ai fost cea mai curată și simplă întâmplare 
când străbăteai  mirarea cu sufletul în palme


azi frigu-și cere dreptul, n-am cum să-l mai amân
și ochii scriu de-a valma poeme pe zăpadă
căldura cărei inimi va ști să le mai vadă 
când tu te dărui iernii, eu toamnei îi rămân

mai puțin

iubire de brumă și de ochi întomnați,
cu sufletu-n palme ce cărări mai străbați
cu cine aduni, azi, tot raiul din mere
când lumea dispare-n atâta tăcere

și umbrele dulci peste iarba uscată
mai tremură-așa cum făceau altădată
prin frigul ce ară dimineți plumburii
despletite de dor mai roiesc păpădii

duminici uitate-n biserici de rugă
ce chipuri își pun pentru clipa din urmă
mai știe tristețea în tine să-și lase
miros de gutuie și nori de mătase

către sud se mai zbat fără vină cocori
mai țipă în frunze obosite culori
și spaima din ele mai ridică la cer
vreun fum de țigară, vreo floare de ger

cu tine de-un timp toamna frigu-și împarte
fragil e hotarul dintre viață și moarte
doar brumă sunt toate și zăpezile vin
iar în mere de-acum e un rai mai puțin




 

rest

am ars de-ajuns, e vara pe sfârșite
se arcuiesc culorile spre frig
doar în închipuire-am să te-ating
prin brume de lumină obosite

își taie drum iar liniștea uitării
prin carnea mirosind a rai și-a mere
iar mâna mea avară te mai cere
nedreptei judecăți a depărtării

dar înainte-i cea din urmă toamnă
cămăși de forță ne-or salva de noi
și vom pieri când lacrima e-n toi
și ceru-n iarbă stelele-și răstoarnă 


am ars prea mult, cât pentr-o-ntreagă lume
și am ajuns doar restul unor brume

seceriș

  
cu milă și durere-adesea rup
poemele ce-mi cresc adânc în trup
poemele de sânge și noroi
cu care pace fac și fac război

și le desprind din mine cu răbdare
cu-o ultimă, amară dezmierdare
și le trimit în țipătul de toamnă
când versul meu nimic nu mai înseamnă

culori visând un auriu năvod
se dau uitării-n drumul spre prăpăd
aș cere (cui?) și timp și îndurare
aș cere drumul meu știut spre mare

și drept de-a-mi vindeca singurătatea
de-a mă-nvăța cu viața și cu moartea
primește tu neliniștile-acestea
și-nvață-mă cum să-mi închei povestea

cu cine să rămân în albul greu
când nu mai am nici cer, nici Dumnezeu 
cuminte asfințește-n mine vina
și părul lung mi-l seceră lumina

iertare

viețuiesc pe-un tărâm iluzoriu
port în palme  rugină de cuie
spre iubire- deplin purgatoriu
înspinată cărare mă suie

osândită-s de verile toate
mistuindu-mă-n vorbe ce ard-
magdalenă mereu vinovată
cu obrazul ce moare sub fard

și-ți sunt ție nedreaptă povară
șerpuiește doar dorul prin crengi
sunt ispita cu sufletul-pară
n-ai știut ce din mine s-alegi

dar mă urcă pe rug și mă iartă
că străină și-aproape ți-am fost
de azi raiul a-nchis orice poartă
rostul lui e acum un nerost

primăvara-i mătase de doliu
așternând pe iubire lințoliu