primește toamna-n partea ta de lume

chiar dacă nu va ști să ne adune.

aceeași toamnă, noi doi însă alții:

străinii, ne-nțeleșii, vinovații...

grădini uscate după brume țipă,

bezmetică te pierd cu orice clipă,

de-aici până la tine năluciri

și-o toamnă vânătoare de iubiri.

umblă prin mine lacrima și marea,

egale-apropierea, depărtarea...

ai drept la toamnă. dreptul meu ești tu,

străin, neînțeles, un fel de "nu".

e-o toamnă fără toamnă, cu înfloriri nebune
predâdu-se-n tăcere tăișului de brume.
rămase-n veri, captive, n-or să mai vină ploi,
n-or să mai răscolească neliniștea din noi.
măcel de galben moale în oricare privire
și cerul tras pe umeri-albastră amăgire...
și te respir cu teamă, c-un tremur nefiresc,
în toamna fără toamnă să nu te desfrunzesc.