sub lumină

Trupul meu e o cruce-n zăpadă-
un copac ce-a rămas fără rod-
Dumnezeu, într-o zi, o să-l vadă
și-o să-l facă,-ntre lumi, tainic pod.

Într-o luntre, prin vămile nopții,
voi străbate și ploaie, și fum...
Așteptarea, bătând lemnul porții
unui rai, mă va pierde pe drum. 

Am s-ajung unde nu-i întristare
și e iarba cu sufletul crud,
am să tulbur fântâni de uitare,
în cântări fără timp să m-ascund.

Și-n pereții străini, dimineața
va căta urme reci, de zăpadă...
Trupul meu, cruce albă ca viața,
sub securea luminii-o să cadă.

amăgitoare liniște, profundă,
de-a dura prin pierdutele candori,
cu ce lumină astăzi mai măsori
tristețea albă-a florilor de nuntă?


prin seva-amețitoare și fecundă
a primăverii trece uneori
cu trup de zeie, decantând licori,
mirarea,-n voaluri calde și inundă

poemu'-n care uiți să mai cobori.
nedeslușită, oricare secundă
e odiseea crudelor ninsori -
amăgitoare liniște, profundă.

fix

22:00

Mă-ntreb, uneori, ce mai scrii,
prin minte femeia ce-ți trece
are-aceleași priviri vineții,
e-acasă-nainte de zece ?

Mă-ntreb, uneori, ce atingi
în drumul ce mâna îl face
spre locul uscatei ferigi -
neliniști ca fluturi în ace.

Mă-ntreb ce cafea te mai ține
prin ierni sugrumate de ger
cu gându-n ferestre străine -
patetic, grăbit menestrel...

Mă-ntreb ce lumină-ți îndură
surâsul stârnind nebunii,
odaia lila și mahmură
mai umple cu noi poezii?

Mă-ntreb câte-n lună și-n stele...
Prin minte femeia ce-ți trece
mai are ferigi, lacrimi grele?
Și, uite, e fix ora zece! 
 

 
aprilie în mine o să-ntoarcă
potopul alb al florilor de prun
tristețea - călătoare într-o barcă-
va risipi neliniștea  de-acum

în tremurarea orelor de seară
ne-om limpezi albastrul indecis 
pe trupuri cu contururi de vioară
vor crește iederi 'nalte pân' la vis


din verdele uimit va bea lumina
ambrozie și urmele de miei
vor răscoli de lacrimă grădina
și vor pieri-n plăpânzii ghiocei


târziu, prin rozul unei nunți uitate
se va deschide floarea de gutui
înmiresmându-ți gândurile toate
și pleoapa ochilor cu cer căprui


...aprilie în mine o să-ntoarcă
tristețea, călătoare într-o barcă

destine

Și orașele au, implacabil, destine -
țipătoare castele, adormite ruine...
Cabotină și rece lumea trece prin ele,
colorând cu iluzii berării, cafenele...

Și ne soarbe iar griul monoton și perfid.
Îți mai caut mirosul adâncit într-un rid
și-n tranvaiul 50 ruginind în depou.
Mărunțișul de vise înverzește din nou!

Ce oraș mă mai știe? Ce oraș te mai are?
Ce absurde orgolii mai avem la păstrare?
Mai e lumea aceeași? E iubirea la fel?
Va veni iarăși toamna - frunze, noi și ...măcel!