22:00
Mă-ntreb, uneori, ce mai scrii,
prin minte femeia ce-ți trece
are-aceleași priviri vineții,
e-acasă-nainte de zece ?
Mă-ntreb, uneori, ce atingi
în drumul ce mâna îl face
spre locul uscatei ferigi -
neliniști ca fluturi în ace.
Mă-ntreb ce cafea te mai ține
prin ierni sugrumate de ger
cu gându-n ferestre străine -
patetic, grăbit menestrel...
Mă-ntreb ce lumină-ți îndură
surâsul stârnind nebunii,
odaia lila și mahmură
mai umple cu noi poezii?
Mă-ntreb câte-n lună și-n stele...
Prin minte femeia ce-ți trece
mai are ferigi, lacrimi grele?
Și, uite, e fix ora zece!
5 comentarii:
Si uite acum ce tarziu este
o noapte-nainte se-ntinde-
nu-i vreme de somn, sau poveste-
cat mintea nu poate cuprinde,
si nu te-ntreba ce-i cu mine,
eterna e noaptea...e bine...
@ Mircea,
Retorică-i orice-ntrebare -
e noapte și încă mai doare!
Tăcerea-i ca lațul pe gât,
e noapte, e zece...și-atât!
si doare...si doare cumplit
cuvantul si gandul soptit,
e noapte...curand iarasi zi
si maine...iar zece va fi?
@Mircea,
vezi, orele crud se repetă
durerea și ea prea concretă
și nu mai contează că-i noapte,
departe, aproape, departe...
mereu repetari, nu mai stim,
noi insine, simpli, sa fim,
minute, secunde desarte,
aproape...sau mult prea departe...
Trimiteți un comentariu