vineri, 2 martie 2012

destine


Și orașele au, implacabil, destine -
țipătoare castele, adormite ruine...
Cabotină și rece lumea trece prin ele,
colorând cu iluzii berării, cafenele...

Și ne soarbe iar griul monoton și perfid.
Îți mai caut mirosul adâncit într-un rid
și-n tranvaiul 50 ruginind în depou.
Mărunțișul de vise înverzește din nou!

Ce oraș mă mai știe? Ce oraș te mai are?
Ce absurde orgolii mai avem la păstrare?
Mai e lumea aceeași? E iubirea la fel?
Va veni iarăși toamna - frunze, noi și ...măcel!

5 comentarii:

dmd. spunea...

..aauuuu...așa este!

elena chiriac spunea...

@ dmd,

azi vreau să cred că poate fi și altfel. :)

Mircea spunea...

este totul la fel, desi vrem sa nu fie,
noi batranii uitati in orasul cumplit
si salvare ne e, cu un iz de vecie,
doar in satul de munte, undeva, prasit...

elena chiriac spunea...

@ Mircea,
"lumea e cum suntem noi - ce cumplită-asemănare!"
va putea să re-nceapă cu doi?
satu-acela mai e o salvare?
îți presimt ezitarea din glas...
numai ochii la fel ne-au rămas!

Mircea spunea...

salvare nu e nicaierea,
acum mult prea bine o stiu,
nici pacea n-o am, nici tacerea
in lume, in satul pustiu...