vineri, 2 martie 2012
destine
Și orașele au, implacabil, destine -
țipătoare castele, adormite ruine...
Cabotină și rece lumea trece prin ele,
colorând cu iluzii berării, cafenele...
Și ne soarbe iar griul monoton și perfid.
Îți mai caut mirosul adâncit într-un rid
și-n tranvaiul 50 ruginind în depou.
Mărunțișul de vise înverzește din nou!
Ce oraș mă mai știe? Ce oraș te mai are?
Ce absurde orgolii mai avem la păstrare?
Mai e lumea aceeași? E iubirea la fel?
Va veni iarăși toamna - frunze, noi și ...măcel!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
..aauuuu...așa este!
@ dmd,
azi vreau să cred că poate fi și altfel. :)
este totul la fel, desi vrem sa nu fie,
noi batranii uitati in orasul cumplit
si salvare ne e, cu un iz de vecie,
doar in satul de munte, undeva, prasit...
@ Mircea,
"lumea e cum suntem noi - ce cumplită-asemănare!"
va putea să re-nceapă cu doi?
satu-acela mai e o salvare?
îți presimt ezitarea din glas...
numai ochii la fel ne-au rămas!
salvare nu e nicaierea,
acum mult prea bine o stiu,
nici pacea n-o am, nici tacerea
in lume, in satul pustiu...
Trimiteți un comentariu