la unu  să te mire fărâma de iubire
ce-ți taie sticla unui vis.
la doi  să crească iarbă peste lumina-ntreagă
și cerul să îl uiți deschis.
la trei  să înfrunzească făptura ta lumească,
să-ți crească aripi în cuvânt.
la patru să te-apropii  și să foșnească plopii
pe-nfrigurările din gând.
la cinci să-ți fie bine, să-ți amintești de mine
și-n seci acorduri să mă scrii.
la șase să te doară povara mea amară,
în dreptul inimii să-mi vii.
la șapte, dintr-odată, să-mi simți iubirea toată,
ca un sisif să te supui.
la opt să nu-ți mai pese că suntem o poveste,
să-mi bați în palme primul cui.
la nouă,-nfrânt de toate, să mă trimiți spre moarte
și să mă vinzi pe trei arginți.
la zece să te bucuri că mai există ruguri
și să înveți grăbit să minți.
eu să îți torn în sânge suflarea unui înger,
să poți atinge cerul într-o zi.
tu să mă ștergi din toate, să-ți fiu doar semn de carte
și să nu te mai pot iubi!
și, numărând întruna, să mi se piardă urma...
și-un zero ultim va veni!