încearcănă-mă, toamnă, cu brume înstelate,
sub ochii mei de-o vreme n-a mai crescut nimic,
făptura ta fragilă, de galben borangic,
a răscolit în mine neliniștile toate.

încearcănă-mă, toamnă, cu umbrele, cu ceața,
pe mâini nemângâiate curând vor sta ninsori,
cărările tristeții cu ce-ai să le măsori
când, crudă,-n alb de zahăr, va trece dimineața?

încearcănă-mă, toamnă, cu ochii lui, cu frunze,
prin tulburate ape coboară-mă în iarnă,
în mine frigul dulce tot cerul să-și aștearnă,
vânzându-mă luminii să-i înfloresc pe buze.

încearcănă-mă, toamnă... e timpul o părere,
sunt omul de zăpadă uitat  într-o poveste,
rătăcitor sub gerul închiselor ferestre,
cu mâini nemângâiate, țipând într-o tăcere!