duminică, 4 decembrie 2011












decembrie. și încă nu a nins.
poate că iarna a uitat să vină
iar fragedul ei trup de violină
s-a rătăcit prin ceața unui vis.

și verdele de brad adoarme-n rugă,
ca-ntr-un copil mirarea se răsfață
să prindă-n geamuri florile de gheață
cu mâna-i tremurândă și prelungă.

și pielea ta miroase a gutuie,
cu tăinuite gânduri te ating,
învață-mă, iubire, cum să ning
prin așteptarea dulce-amăruie.

sau, unul după altul, geruiți,
printr-o minune peste noi să cadă
îngeri sfioși cu aripi de zăpadă,
de dumnezeu prin lume risipiți.
tristețile din noi să nu se vadă-
zăpezi de lacrimi calde și cuminți.

3 comentarii:

Unknown spunea...

Poezia aceasta si celelate ma trimit cu gandul la flamura poemelor, la stindardul poetilor, la mitologia scufundata a sufletului scos din visele sale. Imi place de-adevaratelea fantezia si cumintenia versului prins in regulile unui imblanzitor de stihuri rotate!

elena chiriac spunea...

dar, oare, nu noi suntem cei îmblânziți de cuvânt?

Unknown spunea...

este posibil! dar cred mai mult in rolul nostru de dresori de lei, tigri si aligatori, umbland prin nori si calatorind prin mari!