îmi spun mereu că-i ultima scrisoare,
că versul bate-n mine tot mai stins
și-n reci duminici n-ai mai recunoaște
nimic din ce odată te-a atins.

îmi spun că,-n crengi de vișin, primăvara
te-ademenește-n albul ei cel pur
și-apoi te poartă-n raiuri de culoare
ca sufletului tău să-i dea contur.

îmi spun că vara își învață roua
în locul meu în brațe să te țină.
neliniștea- o iederă pe ziduri,
tăcută,-ți duce gândul prin lumină.

mă rog de toamnă să mă toarne-n vinul
cel vinovat de toată nălucirea
și-amestecată-n spaima unei brume
s-amân pentru o clipă desfrunzirea.

și uite, o scrisoare pe zăpadă,
când frigu-n calendar nu mai încape,
ți-aș mai trimite la sfârșitul lumii,
departele meu drag de prea aproape.

cuvinte ilizibile, străine...
cum să-nțelegi ce anotimp e-n mine?