îmi spun mereu că-i ultima scrisoare,
că versul bate-n mine tot mai stins
și-n reci duminici n-ai mai recunoaște
nimic din ce odată te-a atins.
îmi spun că,-n crengi de vișin, primăvara
te-ademenește-n albul ei cel pur
și-apoi te poartă-n raiuri de culoare
ca sufletului tău să-i dea contur.
îmi spun că vara își învață roua
în locul meu în brațe să te țină.
neliniștea- o iederă pe ziduri,
tăcută,-ți duce gândul prin lumină.
mă rog de toamnă să mă toarne-n vinul
cel vinovat de toată nălucirea
și-amestecată-n spaima unei brume
s-amân pentru o clipă desfrunzirea.
și uite, o scrisoare pe zăpadă,
când frigu-n calendar nu mai încape,
ți-aș mai trimite la sfârșitul lumii,
departele meu drag de prea aproape.
cuvinte ilizibile, străine...
cum să-nțelegi ce anotimp e-n mine?
2 comentarii:
nu as mai recunoaste azi nici gara
nici ultimul vagon scrasnind pe sine,
o iarna si-a intins acum povara
si am uitat de mine si de tine...
@Mircea,
uitarea e un simplu amănunt,
zăpezile își vor topi povara,
scrisori către niciunde și nicicând
și-apoi,țâșnind în toate, primăvara.
Trimiteți un comentariu