Vezi, teiul dă semne de toamnă,
lumina în el s-a mutat
cu spaima ei de zăpadă, 
cu sufletul ei întristat

de tot ce-a rămas doar poveste,
de câte-ntâmplate n-au fost,
își numără orele-n grabă,
își caută-n frunze-adăpost...

Ai milă de-atâta sclipire,
de-atâta risipă de cer
și n-o-ngenunchia prea devreme,
luminii nu-i fi temnicer!

Port urmele aspre de vară
și marea sub umărul stâng,
gonește-mă-n toamna ce vine
cu struguri și mere în pârg!

Iar teiul cel plin de lumină,
cum noi de iubire am fost,
nebun va urca pân' la stele,
sfârșindu-și amarul lui rost.

Cu inimi de frunze și noi
vom trece prin toamnă, apoi...

pierd...

Pierd toamne cum pierdeam adesea veri 

și doar un pas de iarnă mă desparte 

dar ce frumos e drumul către moarte - 

risipă de iubiri spre nicăieri 

adulmec ceața ca pe-un dar de preț 

privirile sunt ceruri înnorate 

atâta galben-ruginiu e-n toate 

iar frigul clipei e așa măreț 

cu albul ei din florile de miri 

se va dezlănțui curând ninsoarea 

îmi va aduce la fereastră marea - 

neliniștea atâtor amintiri

și n-ai să știi atunci ce să-mi mai ceri

cohortele de ger mă vor stăbate 

și voi uita de tine și de toate 

pierd toamne cum pierdeam adesea veri

iar ai privirea ca și cum te-aș pierde -
aur topit cu irizări de verde
și-adulmecând lumina cu mirare
ți-e tot mai toamnă și înstrăinare

și căror ochi de-acum să mă predau
cu toată-ndurerearea-n care stau
când răsucit în mine ca-ntr-o rană
simt timpul cu neobosita-i lamă

așa devreme vara s-a predat
acestui cer cu suflet tulburat
și amândoi am ars până la scrum
ne-am risipit într-un vârtej nebun

să ne adune cine și de ce
când e târziu în dragoste și e
atâta toamnă ce-o să ne învețe
despre singurătate și tristețe

iar verdele de-acum nu mai e verde
și ai privirea ca și cum te-aș pierde

 
Se năruie în frunze icoanele de verde
și umbrele, ca lacrimi, pe ziduri se preling.
Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde
și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

Risipă de culoare și noi - risipitorii
de timp și de lumina prin care am vâslit,
golind potirul sorții în jocul întâmplării,
nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,
de-acum or să colinde prin noi singurătăți.
Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,
triști, vom străbate frigul - străine jumătăți.

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,
cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,
îngenunchind sub ghețuri, pe buze cu-al tău nume,
să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.

Și verzilor icoane din frunzele de ieri
le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
prin văzduhul uitării dintre mine și tine
și de-acum nicio toamnă n-o să fie întreagă
iar risipa de frunze nimeni n-o s-o-nțeleagă

ca și cum nu m-ai ști, ca și cum te-am uitat
vom porni disperați către-al iernii regat
să ne fie prea alb, să ne fie prea frig
vei fi om de zăpadă peste care-am să ning

cu tristețea mea veche, cu lumina mea gri
ochii tăi de cărbune poate vor licări
sub atâta zăpadă care cade tăcut
s-or aprinde de dor, doar o clipă și-atât

amintindu-ți c-am fost flacăra unei veri
ce devreme s-a stins în deșertul de ieri
și nici timp n-am avut, nici dorință de-ajuns
tu în minus mi-ai fost iar eu ție în plus

lăcrimare de îngeri- ploaia-aceasta ce vine
peste noi ce-am ajuns anotimpuri străine

Și crește iarna între noi, străină,
acoperind cărările cu frig
și nu știu pe ce nume să te strig,
să limpezești a cerului retină

în care păsări mor fără vreo vină.
Atinși de îngeri jefuiți de nimb
(ce sufletul abia ni-l mai ating),
strivim în zboruri resturi de lumină.

Tăcere, cade ultima cortină
pe albul imperfect în care ning
iluzii tremurând sub ghilotină.
Prinsă în corzi iubirea - o rutină

agonizează pe-al tristeții ring...
Ce ierni fără zăpezi or să mai vină!

și dacă

nu ninge, iubire, doar cețuri
ne-nvăluie umbrele reci
și lumea-n perfide înghețuri
închide lumina pe veci

am mâinile sloiuri nătânge
ce rostul demult și-au uitat
prin ele doar frigul mai curge
cu zvâcnete-n albul sărat

și cui să-i mai cerem ninsoare
prin brazii cu vârfuri de stea
stă inima-n crudă strânsoare
și nici mângâierea n-o vrea

noi unul spre altul prin pâclă
bezmetici și tot mai nebuni
deși chiar  nimic nu se-ntâmplă
mai credem și-acum în minuni

dar dacă-ndurare nu este
și iarna să ningă nu știe
vom trece noi doi în poveste
schimbați în zăpadă-argintie 

când drumul prăpăstii își sapă
și sănii se pierd în neștire
e ultima iarnă, și dacă,
doar noi o să ningem, iubire

nu ți-am mai scris de-o vreme- e semn de vindecare
din resturi reci de nimburi fac îngerii o stea 
cu care să colinde prin întristarea mea
ademenind zăpada spre-a liniștii uitare

se scutură  de chiciuri duminicile toate
ne trec prin gene fluturi din rătăcite veri
când drumurile sorții ne duc spre nicăieri
ne împărțim în grabă luminii vinovate

mă limpezesc de tine ca lacrima de sare
adulmecând primejdii prin ceața unui vis
mă tot rotesc bezmetic în cercul meu închis
și nicio-nchipuire în mine nu mai doare

în brazii fără umbre  se-anină ceruri albe
cu tine orice taină tot mai adâncă-mi pare
ai fost cea mai curată și simplă întâmplare 
când străbăteai  mirarea cu sufletul în palme


azi frigu-și cere dreptul, n-am cum să-l mai amân
și ochii scriu de-a valma poeme pe zăpadă
căldura cărei inimi va ști să le mai vadă 
când tu te dărui iernii, eu toamnei îi rămân

mai puțin

iubire de brumă și de ochi întomnați,
cu sufletu-n palme ce cărări mai străbați
cu cine aduni, azi, tot raiul din mere
când lumea dispare-n atâta tăcere

și umbrele dulci peste iarba uscată
mai tremură-așa cum făceau altădată
prin frigul ce ară dimineți plumburii
despletite de dor mai roiesc păpădii

duminici uitate-n biserici de rugă
ce chipuri își pun pentru clipa din urmă
mai știe tristețea în tine să-și lase
miros de gutuie și nori de mătase

către sud se mai zbat fără vină cocori
mai țipă în frunze obosite culori
și spaima din ele mai ridică la cer
vreun fum de țigară, vreo floare de ger

cu tine de-un timp toamna frigu-și împarte
fragil e hotarul dintre viață și moarte
doar brumă sunt toate și zăpezile vin
iar în mere de-acum e un rai mai puțin




 

rest

am ars de-ajuns, e vara pe sfârșite
se arcuiesc culorile spre frig
doar în închipuire-am să te-ating
prin brume de lumină obosite

își taie drum iar liniștea uitării
prin carnea mirosind a rai și-a mere
iar mâna mea avară te mai cere
nedreptei judecăți a depărtării

dar înainte-i cea din urmă toamnă
cămăși de forță ne-or salva de noi
și vom pieri când lacrima e-n toi
și ceru-n iarbă stelele-și răstoarnă 


am ars prea mult, cât pentr-o-ntreagă lume
și am ajuns doar restul unor brume

seceriș

  
cu milă și durere-adesea rup
poemele ce-mi cresc adânc în trup
poemele de sânge și noroi
cu care pace fac și fac război

și le desprind din mine cu răbdare
cu-o ultimă, amară dezmierdare
și le trimit în țipătul de toamnă
când versul meu nimic nu mai înseamnă

culori visând un auriu năvod
se dau uitării-n drumul spre prăpăd
aș cere (cui?) și timp și îndurare
aș cere drumul meu știut spre mare

și drept de-a-mi vindeca singurătatea
de-a mă-nvăța cu viața și cu moartea
primește tu neliniștile-acestea
și-nvață-mă cum să-mi închei povestea

cu cine să rămân în albul greu
când nu mai am nici cer, nici Dumnezeu 
cuminte asfințește-n mine vina
și părul lung mi-l seceră lumina

iertare

viețuiesc pe-un tărâm iluzoriu
port în palme  rugină de cuie
spre iubire- deplin purgatoriu
înspinată cărare mă suie

osândită-s de verile toate
mistuindu-mă-n vorbe ce ard-
magdalenă mereu vinovată
cu obrazul ce moare sub fard

și-ți sunt ție nedreaptă povară
șerpuiește doar dorul prin crengi
sunt ispita cu sufletul-pară
n-ai știut ce din mine s-alegi

dar mă urcă pe rug și mă iartă
că străină și-aproape ți-am fost
de azi raiul a-nchis orice poartă
rostul lui e acum un nerost

primăvara-i mătase de doliu
așternând pe iubire lințoliu 



 

La mulți ani cu iubire...

La mulți ani cu iubire, Iubire!
Nicio iarnă la fel nu a fost,
Ca pe cioburi trec gheața subțire
Să îmi caut în alb adăpost.

La mulți ani cu lumină, Iubire!
Mă încearcă neliniști mereu,
Mai miros a tristețe și-a tine
Ca atunci când mi-erai Dumnezeu!

La mulți ani cu albastru, Iubire!
Mâna mea are urme de ieri,
Desenează pe geamuri clepsidre
Unde curg ne-ncetat mângâieri.

La mulți ani cu zăpadă, Iubire!
Sunt și astăzi o floare de ger,
Îmi îmbrac cu tăcere mirarea
Și am sufletul 'nalt pân' la cer.

La mulți ani cu uitare, Iubire!
Ce frumos ne-am știut, ce frumos...
Ca pe cioburi trec gheața subțire
Și-mi mai caut în tine-adăpost!

prin tăceri

Voi pleca iar, o vreme. E lumina prea grea
și se scutură-n mine candelabre de nea,
trec cireșii cuminți  să adoarmă tristeți
și să-mpartă cu noi amărui dimineți.

Și ți-e umbră adesea și în mine mai stai
ca mirarea adâncă prinsă-n ierburi de rai
iar culorile toamnei -cifrul nostru secret-
mai amestecă vise într-un vechi creuzet.

Vin câmpiile-n noi cu neliniști de iezi,
pe-un pariu cu uitarea, vinovat, ai să pierzi
tăinuite duminici sub potopul de stele
și pe tine, acel din poemele mele.

Rătăcind prin țărână, flori asprite de soare
vor străbate, desculțe, vechiul drum către mare...
Nu-i așa că-i prea mult? Nu-i așa că-i târziu?
Voi pleca iar, o vreme, prin tăceri să te scriu .




 

joc

 (foto/anima)












 cerul ca o apă-ntoarsă
și o liniște bizară
dezechilibrând albastrul
într-un dor de primăvară

pocnete de muguri galeși
buimăciți de-atâta soare
și ferestrele privirii
însetate de mirare

mâna ta întinerită
de un umăr de narcisă
tremurând înduioșată -
e-nflorită sau e ninsă 


și aproape, și departe
doare-atâta frumusețe
va mai ști un joc de fluturi
primăvara să ne-nvețe?


am să te ating cu umbra
îndulcită de april
și-n minunea-acelei clipe
am să fiu din nou copil!

sub lumină

Trupul meu e o cruce-n zăpadă-
un copac ce-a rămas fără rod-
Dumnezeu, într-o zi, o să-l vadă
și-o să-l facă,-ntre lumi, tainic pod.

Într-o luntre, prin vămile nopții,
voi străbate și ploaie, și fum...
Așteptarea, bătând lemnul porții
unui rai, mă va pierde pe drum. 

Am s-ajung unde nu-i întristare
și e iarba cu sufletul crud,
am să tulbur fântâni de uitare,
în cântări fără timp să m-ascund.

Și-n pereții străini, dimineața
va căta urme reci, de zăpadă...
Trupul meu, cruce albă ca viața,
sub securea luminii-o să cadă.

amăgitoare liniște, profundă,
de-a dura prin pierdutele candori,
cu ce lumină astăzi mai măsori
tristețea albă-a florilor de nuntă?


prin seva-amețitoare și fecundă
a primăverii trece uneori
cu trup de zeie, decantând licori,
mirarea,-n voaluri calde și inundă

poemu'-n care uiți să mai cobori.
nedeslușită, oricare secundă
e odiseea crudelor ninsori -
amăgitoare liniște, profundă.

fix

22:00

Mă-ntreb, uneori, ce mai scrii,
prin minte femeia ce-ți trece
are-aceleași priviri vineții,
e-acasă-nainte de zece ?

Mă-ntreb, uneori, ce atingi
în drumul ce mâna îl face
spre locul uscatei ferigi -
neliniști ca fluturi în ace.

Mă-ntreb ce cafea te mai ține
prin ierni sugrumate de ger
cu gându-n ferestre străine -
patetic, grăbit menestrel...

Mă-ntreb ce lumină-ți îndură
surâsul stârnind nebunii,
odaia lila și mahmură
mai umple cu noi poezii?

Mă-ntreb câte-n lună și-n stele...
Prin minte femeia ce-ți trece
mai are ferigi, lacrimi grele?
Și, uite, e fix ora zece! 
 

 
aprilie în mine o să-ntoarcă
potopul alb al florilor de prun
tristețea - călătoare într-o barcă-
va risipi neliniștea  de-acum

în tremurarea orelor de seară
ne-om limpezi albastrul indecis 
pe trupuri cu contururi de vioară
vor crește iederi 'nalte pân' la vis


din verdele uimit va bea lumina
ambrozie și urmele de miei
vor răscoli de lacrimă grădina
și vor pieri-n plăpânzii ghiocei


târziu, prin rozul unei nunți uitate
se va deschide floarea de gutui
înmiresmându-ți gândurile toate
și pleoapa ochilor cu cer căprui


...aprilie în mine o să-ntoarcă
tristețea, călătoare într-o barcă

destine

Și orașele au, implacabil, destine -
țipătoare castele, adormite ruine...
Cabotină și rece lumea trece prin ele,
colorând cu iluzii berării, cafenele...

Și ne soarbe iar griul monoton și perfid.
Îți mai caut mirosul adâncit într-un rid
și-n tranvaiul 50 ruginind în depou.
Mărunțișul de vise înverzește din nou!

Ce oraș mă mai știe? Ce oraș te mai are?
Ce absurde orgolii mai avem la păstrare?
Mai e lumea aceeași? E iubirea la fel?
Va veni iarăși toamna - frunze, noi și ...măcel!